Zile cu nori și soare cu dinți

Sunt zile bune și mai puțin bune. Zile în care planetele, câte ori fi ele, se aliniază sau nu. Sunt momente, pline de lucruri frumoase, de lucruri gri, amestecate.

Nu am avut cele mai frumoase zile, tocmai de asta nici nu am mai apucat să scriu pe blog. Nu au fost nici cele mai urate dar nicidecum liniște. Și poate cel mai mult mi-a lipsit liniștea sufletească. Deși pe ici pe colo am avut zile frumoase, au câștigat cele mai puțin, în care nu am mai apucat să scriu și să stau în șoaptă de vorbă cu gândurile mele.

Nu am mai apucat să scriu nici pentru SuperBlog. Au venit probe peste probe și din cauza unor probleme nu am mai apucat să scriu. Deși nu îmi stă în fire să renunț așa ușor, de data asta, nu am avut încotro. Și s-a dus. Probabil că așa a fost să fie. Sau să nu fie. Îmi pare rău. Dar se întâmplă uneori ca unele lucruri să se termine mai repede decât îți dorești. Se termină chiar dacă nu e voia ta.

Apoi, după peripeții cu secretare și dosare am aflat că m-am înscris degeaba la niște cursuri că nu se mai țin. Că suntem prea puțini să se mai țină. Și m-au anunțat, normal, prea târziu, ca să mai am timp să mă înscriu în altă parte. Așa că iar fără voia mea, am pierdut un an. Trebuie să îl aștept pe următorul.

Așa a fost să fie, căci nimic nu-i întâmplător. O fi vreun rost pentru toate astea, un rost încă pierdut în Galaxie pe care o să îl găsesc eu, cumva.

Se întâmplă. Se întâmplă să fi fost un pic obosită. De oameni, de întâmplări, de toate.

Sunt lucruri care bat greu și funebru în suflet pentru care nu găsesc cuvinte de așternut, negru pe alb. S-au întâmplat în mine. Nu poate fi tot timpul în fața ta un orizont senin.

Dar lucrurile se mișcă. Nimi nu stă în loc pentru durerile noastre, spunea cineva. Și așa-i, nu?