De ce ne schimbăm?

Mereu m-am întrebat de ce ne schimbăm? Pentru că evoluăm, pentru că pur și simplu uităm, pentru că avem dorințe? Nu știu, poate un pic din toate.

Ne schimbăm în bine, ne schimbăm în rău. Uităm de noi, de cei din jurul nostru. Le dăm pe toate pentru una. Ne agățăm promisiuni în cuie doar ca să atârnăm altele. Schimbăm peisaje, oameni, povești.

Ne schimbăm și uităm... puțin câte puțin...până la final.

Ne schimbăm ca și cum am naște de atâtea ori.

Ne schimbăm atât de des încât mă întreb dacă vreodată știm ce vrem.

M-am schimbat de multe ori și am spus că e bine. Am spus că așa cresc. Poate doar m-am scuzat sau poate, doar am uitat de fiecare dată, câte un pic, cine sunt.

Am plecat, m-am întors, iar am plecat. Am iubit și apoi am urât aceeași persoană. Am fost prietena cuiva și apoi probabil am încetat. Mi-a plăcut verdele iar acum cred că mi-e indiferent. Mi-a plăcut liliacul iar acum nici măcar nu mai îmi pot imagina mirosul. Nu știu câte persoane sunt în mine. Dar știu că și în alții sunt atâtea.

Mi-am schimbat și scrisul. Și gândurile, și frazele parcă sunt altfel așezate.

E din cauza timpului, a grijilor, a pierderilor sau a câștigurilor prea mari. Eu zic că doar din a noastră. Dar asta nu mă oprește ca mâine să nu mă schimb. Mai tare mă înfioară că mâine se pot schimba și alții. Și dacă s-ar schimba cum vreau eu, ar fi o dulce-nfiorare. Dar... fiecare răsărit aduce alte neliniștini.

Câtă nestatornicie! Cât din viața noastră este foc și cât scrum?